Catalogul Tipariturilor Romanesti Vechi

I. CE SUNT TIPĂRITURILE ROMÂNEŞTI VECHI?

Tipăriturile din perioada veche şi premodernă sunt o sursă vastă de informaţii pentru diferitele domenii ale cunoaşterii, cu ecouri în viaţa noastră de zi cu zi, iar pentru a putea pătrunde în această lume trebuie să înţelegem modul în care era organizată cunoaşterea în acele vremuri. Ne dorim ca această moştenire să fie accesibilă şi utilă cât mai multor persoane şi de aceea ne-am propus ca prin intermediul www.tipăriturivechi.ro să aducem informaţia referitoare la tipăriturile vechi româneşti într-un singur loc.

 

Eforturi similare, dar cu un public ţintă format mai ales din specialişti, au fost depuse de mulţi cercetători de-a lungul vremii. De la cataloagele de bibliotecă ale mănăstirilor, boierilor şi Domnilor din Ţările Române, până la articolele publicate în reviste de specialitate din zilele noastre, s-a strâns un vast corp de informaţii. Principalele etape ar putea fi rezumate astfel:

 

  1. Cataloagele bibliotecilor medievale românești[1] (ex.: Biblioteca Mitropoliei Ungrovlahiei, Biblioteca familiei Cantacuzino, Biblioteca lui Nicolae Mavrocordat) au fost un prim pas de inventariere a tipăriturilor, indiferent de originea lor.
  2. Disertaţia despre tipografiile românești în Transilvania și învecinatele țări de la începutul lor pănă în vremile noastre a lui Vasile Popp (Sibiu, 1838) a fost prima încercare de sistematizare a cunoștințelor despre opera tipografică românească.
  3. Bibliografia  românească veche (BRV) este un  catalog/ instrument bibliografic alcătuit de Ioan Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu,  în patru volume, tipărite între 1903 și 1944, care a adus la un loc într-o manieră sistematică și științifică informația despre tipăriturile românești. Cercetări ulterioare au fost strânse în Contribuţii la bibliografia românească veche (1973) de Daniela Poenaru și în Additamenta (2000) de Dan Râpă-Buicliu.
  4. Cercetarea bibliologică din ultimele decenii este caracterizată prin apariția de monografii consacrate unor centre tipografice (ex. Sibiu, Buda[2]), unor zone (ex. Imperiul Habsburgic[3], Țara Românească) sau unor perioade (ex. tipărituri din epoca fanariotă[4]).
  5. Munca de cercetare continuă prin noi contribuții bibliografice aduse la cunoștința publicului sub forma unor articole și comunicări științifice în cadrul unor reviste de specialitate și a unor conferințe.

 

Cele două întrebări cu care au început bibliologii au fost: „ce înseamnă vechi?” şi „ce înseamnă românesc?”.

 

La prima întrebare, răspunsul este ceva mai simplu, fiind nevoie de o limită superioară până la care considerăm o tipăritură drept veche. Bineînţeles că această dată limită trebuie să ia în considerare atât aspecte tehnologice, cât şi culturale şi politice. În prezent, data limită folosită cel mai frecvent este anul 1830 (an considerat de către istoricii literari ca marcând, pentru literatura română, începutul epocii moderne) , aleasă și de autorii Bibliografiei românești vechi. Alte momente care ar putea fi luate în considerea ca termen limită:  1716 (finalul epocii brâncoveneşti);  1780 (finalizarea tipăririi cărţior de cult în limba română);  1800 (reprezentând, după unii autori, sfârșitul epocii vechi).

 

Cea de a doua întrebare („ce înseamnă o tipăritură românească?”) este mult mai complicată şi nu de puţine ori cercetătorii au preferat să dea un răspuns implicit. Cea mai des folosită definiţie pune împreună tipăriturile în limba română, cele ale autorilor/editorilor români şi cele publicate sub auspiciile unor entităţi politice şi ecleziastice care deserveau o populaţie românească semnificativă. Această definiţie nu a fost universal acceptată sau aplicată, astfel că diferite lucrări au propus mai multe criterii şi modalităţi de includere. 

 

Acest catalog încearcă să reunească tipăriturile care, pornind de la limbă, autor sau entitatea politică/ecleziastică, revendică atributul de „româneşti”, dar face distincţia între mai multe grupuri ţintă posibile: utilizatorii limbii române, utilizatorii limbilor culturale ale epocii (greacă, latină, slavonă) și utilizatorii altor limbi.

 

Un alt element de care am ţinut cont este modul în care au fost înregistrate de-a lungul timpului informaţiile despre tipăriturile vechi româneşti. Despre un număr însemnat de tipărituri avem informaţii doar din surse secundare, multe dintre de ele datând de dinaintea publicării primului volum al BRV şi care nu au putut fi verificate de cercetătorii moderni. În timp, existenţa unora dintre ele a putut fi confirmată, în timp ce a altora, a fost infirmată.

 

Din aceste consideraţii au reieşit cele cinci categorii în care sunt împărțite tipăriturile în catalog:

  • Tipărituri vechi româneşti: include tipăriturile care revendică atributul de „româneşti” într-una dintre cele trei modalităţi enunţate mai sus şi au fost destinate utilizatorilor limbii române sau, în anumite circumstanţe, utilizatorilor limbilor culturale ale epocii.
  • Dubia: conţine informaţii despre tipărituri care ar putea fi incluse în opera tipografică românească, dar care sunt extrase din surse secundare, iar existenţa acestor tipărituri nu a putut fi verificată recent (post 1945).
  • Spuria: conţine informaţii despre tipărituri a căror existenţă a fost susţinută de unele surse, dar care ulterior a fost infirmată.
  • Exteria: include tipăriturile  adresate unui public extern a) ale unor autori români sau b) create cu sprijin tehnologic românesc.
  • Alia: tipărituri pe care unii bibliologi le-au integrat în categoria tipăriturilor românești, dar care nu îndeplinesc criteriile stabilite pentru acest catalog.

 

Catalogul face distincţia între tipăriturile  textuale şi alte produse tipografice (ex.: hărţi, formulare administrative, icoane, antimise, probarii, afişe). Considerăm că acestea din urmă ar trebui să beneficieze de un studiu separat, astfel că nu le-am inclus, decât în mod excepțional, în categoria Alia, atunci când ele au fost menționate de alți cercetători.    

 

[1] Arhim. Policarp Chiţulescu (2011), Cărţi din bibliotecile medievale româneşti, Biblioteca Sf. Sinod.

[2] Mircea, G. & Tatay A. E. (2011), Din istoria şi arta cărţii vechi româneşti: Gravura de la Buda (1780-1830), Cluj-Napoca, Editura Mega.

[3] Chindriş, I. et al. (2016), Cartea românească veche în Imperiul Habsburgic, Cluj-Napoca, Editura Mega.

[4] Lupu, D. (2014), Tiparul și cartea din Țara Românească în epoca domniilor fanariote, București.