Catalogul Tipariturilor Romanesti Vechi

LITURGHIERUL LUI MACARIE (TÂRGOVIŞTE, 1508)

arhim. Policarp Chițulescu

Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti (1494(5)-1508) este artizanul unuia dintre momentele cruciale şi categoric benefice pentru istoria culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti. Ceea ce l-a impus pe domn, definitiv, în memoria culturală a Europei estice a fost, fără îndoială, aducerea la Târgovişte a ieromonahului-tipograf Macarie. Se pare că acesta deprinsese meşteşugul zeţăriei la Veneţia, celebru centru tipografic.

 

După ce între 1494-1495, tipărise în Muntenegru, la Cetinije,un Molitfelnic, un Octoih şi o Psaltire, Macarie  şi-a continuat lucrarea misionară şi culturală în Ţara Românească, unde a primit adăpost de teama turcilor instalaţi în Muntenegru. În acest sens, este îndreptăţită afirmaţia lui N. Iorga: „tipărirea cărţilor slavone nu-şi putea găsi un adăpost în Balcani, în acel sfârşit al veacului al XV-lea, când ultimele rămășiţe de stăpânire creştină se înecau în noianul turcesc. Meşterii trebuia să-şi caute un sprijin, un ocrotitor, dincoace de Dunăre, unde se păstrau vechile forme de stat. Această îndreptare spre noi, era cu atât mai impusă cu cât Veneţia nu mai voia să se ocupe cu lucrul tipografic pentru slavi”[1].

 

Dacă în Ungaria exista o tipografie încă din 1473, în zona de est a Europei prima carte bisericească ortodoxă a fost Octoihul tipărit la Cracovia, în 1491, unde vor mai apărea în acelaşi an, încă patru cărţi. Acestora le-a urmat Ceaslovul de la Veneţia din 1493, apoi cele imprimate la Cetinije, amintite deja.

 

În Serbia, prima carte tipărită a fost Evangheliarul de la Belgrad (1552), o reeditare a Evangheliarului lui Macarie din 1512, iar la Moscova, abia în 1564 a apărut un Apostol. Faptul că prima tipăritură de la noi, Liturghierul lui Macarie (1508), datează din perioada incunabulară, dovedeşte că domnii români, alături de Biserică, au fost oameni luminaţi, preocupaţi şi însetaţi de frumuseţe şi sfinţenie, de care trebuia să-i împărtăşească pe toţi.

 

Limba slavonă, deşi utilizată cu preponderenţă în cancelaria domnească şi în biserici, a constituit un instrument de comunicare cu mediile intelectuale ale altor popoare. Putem observa că, adesea, pe linie dinastică, domnii români se înrudeau cu nobilii din ţările slave de la miazăzi de Dunăre. Astfel, s-a încurajat şi intervenţia benefică a unor personalităţi: ieromonahul sârb, Nicodim, cel care a reorganizat monahismul românesc, coresponda cu arhiepiscopul bulgar, Eftimie, căruia îi scria şi mitropolitul Ţării Româneşti, Antim[2].

 

În acest context, Macarie, ieromonahul muntenegrean, nu s-a sălăşluit într-un spaţiu străin de fiinţa sa, de aceea domnitorul Radu cel Mare se pare că i-a cumpărat de la Veneţia o tiparniţă pentru a imprima cărţi pentru români, dar şi pentru vecinii ortodocşi. Liturghierul lui Macarie a dovedit o extraordinară circulaţie în spaţiul balcanic, jertfelnicia românilor fiind unificatoare şi misionară în această parte a Europei.       

 

Liturghierul lui Macarie nu este doar prima tipăritură imprimată vreodată în Ţările Române, ci şi primul liturghier ortodox tipărit. Traducerea slavonă a acestei cărţi, se pare că ar fi fost realizată de către patriarhul Nifon, cât timp a stat în Ţara Românească[3]. Reţinem şi faptul că primul Liturghier în limba greacă avea să se tipărească abia în 1526, când avea să apară concomitent, la Veneţia şi la Roma.

 

Liturghierul lui Macarie are textul în limba slavonă de redacţie medio-bulgară şi conţine cele mai des săvârşite slujbe din cultul Bisericii Ortodoxe: liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare şi a Darurilor înainte sfinţite, alături de slujba parastasului (pomenirea morţilor), molitfa (rugăciunea) de iertare a păcatelor etc. Această primă tipăritură, deşi apărută la Târgovişte, a circulat și în Transilvania unde a conservat credinţa ortodoxă în rândul românilor şi le-a cultivat conştiinţa că au acelaşi sânge cu cei de peste munţi, din Ţara Românească.

 

Frumoasele ornamente, frontispicii şi letrine roşii şi negre care împodobesc această rară tipăritură sunt inspirate din tradiţia manuscriselor şcolii lui Gavriil Uric de la Mănăstirea Neamţ.

 

Tot Macarie a tipărit în timpul voievodului Vlăduţ cel Tânăr, Octoihul (1510) şi Evangheliarul (1512), pentru ca mai apoi, activitatea tipografică să înceteze la Târgovişte pentru aproape 30 de ani. 

 

[1] Istoria literaturii româneşti, ed. a II a, Bucureşti, 1925, p. 138

[2] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol.II, P.II,  Bucureşti, 1940, p.580

[3] Nerva Hodoş, Ion Bianu, Bibliografia Românească Veche, Bucureşti, 1903, vol. I, p.6-7