Catalogul Tipariturilor Romanesti Vechi

LEGĂTURA DE CARTE VECHE

Mihai Vârtejaru

Majoritatea lucrărilor de referință din domeniul bibliologiei și bibliografiei semnalează detalii interne, despre anul și locul apariției unei cărți, tipograful, comanditarul sau gravorul care și-au adus contribuția și câteodată, note manuscrise care atestă posesiunea sau migrarea sa de la un posesor la altul. Studiul legăturilor este un domeniu în care s-au avântat destul de puțini cercetători[1] însă care poate oferi detalii deosebit de importante despre circulația cărții în centrele românești și raporturile culturale ale lumii noastre cu Occidentul. Pentru a putea avea descrieri cât mai bune ale legăturilor întâlnite, va trebui să fim familiarizați cu limbajul necesar descrierii lor.

 

Legătură sau ferecătură? Ambele metode presupun asigurarea unui înveliș protectiv unui bloc de carte, însă au scopuri diferite. Legătura[2] este îmbrăcarea volumului în piele, cu coperte de lemn sau de carton, în timp ce ferecătura[3] este îmbrăcarea acestor plăci cu catifea, pluș, brocart sau mătase și aplicarea unor piese metalice, câteodată metalul acoperind scoarța în întregime. Deși în istoria codexului legătura are senioritate (secolele IV-V) iar ferecăturile metalice sunt invenții mai recente (secolul XII), situația în Țările Române se inversează: cele mai vechi exemple, datând începutul secolului XV, sunt ferecături domnești, legături în piele având mai degrabă din secolul XVI[4]

 

Ferecătura era compusă fie din plăci masive articulate la cotor cu zale, fie din seturi localizate: cele patru extremități aveau colțare, spatele și fața aveau aplice fixate cu cuișoare în tăbliță iar pe marginea volumului erau prevăzute încuietori sau cheotori. Colțarele puteau găzdui modele decorative, însă a devenit popular motivul iconografic al celor patru evangheliști, aplica centrală figurând o scenă iconografică, precum Răstignirea sau Pogorârea în Iad, motive care s-au regăsit ulterior și în legătura de carte.

 

Legătura are o anatomia mai simplă: două scoarțe (cea anterioară și cea posterioară, de unde și expresia de a citi o carte „din scoarță-n scoarță”) și un cotor, pe care se puteau vedea profilate sforile cusăturii, numite nervuri.  Câmpurile dintre nervuri erau și ele ornate, fie în timbru sec, fie în foiță de aur. Imprimarea în sec se făcea cu unelte de bronz încălzite și presate pe pielea ușor umezită[5][6], în timp ce aurul foiță era presat în mod similar, după ce pielea era acoperită cu albumen. La capul și piciorul cotorului legătorii protejau volumul cu un dispozitiv special numit capitalband: o cusătură decorativă care prindea foile și făcea o trecere armonioasă între blocul de file și pielea coperților[7]. Pe scurt, o lucrare unitară atât din punct de vedere tehnic cât și estetic, de o durabilitate perplexantă, cum azi rar se mai produc.

 

[1] Iova, Mariana; Matei, Dan; Stoica, Robertina (1999) Bibliografia de referință a cărții vechi (tipărită și manuscrisă), CIMEC, București, art: 79, 82, 181, 611, 1112, 1193, 1556, 1957, 1987.

[2] Olteanu, Virgil (1992) Din istoria și arta cărții, Editura Enciclopedică, p.214

[3] Op.cit: p.150

[4] Ibidem: pp. 221-223

[5] Oprea, Florea (2013) Manual de restaurare a cărţii vechi şi a documentelor grafice, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, București, (ed.II), pp.472-477

[6] Bielz, Julius (1956) Contribuții la istoricul vechei legătorii de cărți din Translivania. Societatea de Științe Istorice și Filologice, Sibiu, pp.12-13

[7] Oprea, Florea (2013) Manual de restaurare a cărţii vechi şi a documentelor grafice, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, București, (ed.II), pp. 201-205.