Catalogul Tipariturilor Romanesti Vechi

FLOAREA DARURILOR (SNAGOV, 1700)

Conf. univ. dr. Gabriel Mihăilescu

În epoca veche, cărțile cele mai citite erau, pe lângă scrierile cu tematică religioasă, așa-numitele cărți populare. Este vorba despre o largă categorie de opere individuale (dar ai căror autori rămân deseori anonimi) care se transmit prin copii manuscrise, „călătorind” în timp (prin diferite epoci) și spațiu (de la o țară la alta), în versiuni din ce în ce mai infidele față de original. Ele nu trebuie asimilate, de aceea, literaturii folclorice care cuprinde opere care circulă pe cale orală și au un autor colectiv. Un exemplu de carte populară foarte cunoscută este Alexandria, adică „Viața lui Alexandru cel Mare”. Alcătuită în epoca elenistică, ea pătruns, prin traduceri și prelucrări succesive, în majoritatea culturilor europene, inclusiv în cea românească, unde a devenit unul dintre cele mai îndrăgite texte literare până târziu în secolul al XIX-lea.

 

Dintre cărțile populare care și-au câștigat de timpuriu un „public cititor” foarte fidel pe teren românesc, se numără și Floarea darurilor, care a fost prima carte populară laică tradusă în limba română (la sfârșitul secolului al XVI-lea, la Mănăstirea Putna) și, de asemenea, prima carte populară tipărită (în 1700, la Mănăstirea Snagov, avându-l pe Antim Ivireanul drept tipograf și diortositor, adică corector). Este vorba despre o culegere de pilde și maxime alcătuită, la începutul secolului al XIV-lea, în Italia, de către un autor necunoscut. Lucrarea este împărțită în 35 de capitole, fiecăruia dintre acestea revenindu-i expunerea unei virtuți sau a unui viciu. Organizarea materiei este simetrică: după fiecare virtute urmează viciul corespunzător. Al treizecișicincilea capitol, nepereche, este consacrat „măsurii”, virtutea supremă, cea care „încoronează” opera, ca și edificiul moral al omului. Fiecare capitol are o structură similară: este dată mai întâi o definiție pentru virtutea sau viciul care este tratat în capitolul respectiv; urmează o pildă animalieră, adică o comparație cu un animal real sau fabulos care ilustrează prin comportamentul său însușirea discutată (de exemplu, iepurele ilustrează viciul fricii;cocorul, virtutea „îndireptării”, adică a sincerității; liliacul, „păcatul curviei”, pentru că „din multă pohtă ce are spre dânsa [...] mearge parte bărbătească la [parte] bărbătească și parte muerească la parte muerească[1]); capitolul se continuă cu o serie de maxime și cugetări (în total, în număr de 530) din Biblie, din scriitori și filozofi ai Antichității sau din Părinții Bisericii; în sfârșit, capitolul se încheie cu o istorioară morală, o povestire cu tâlc, care pune în evidență consecințele practice ale virtuții sau viciului dezbătut.

 

Ediția Florii darurilor, din 1700, pune în circulație o traducere, realizată de Filothei Sfântagorețul (adică, cel de la Muntele Athos), după versiunea greacă a cărții. Limba acestei traduceri este mai fluentă și mai clară decât cea a traducerilor anterioare din slavonă. Acest fapt – care se datorează în bună măsură și ieromonahului Antim Ivireanul, diortositorul cărții – a făcut ca versiunea Florii darurilor de la Snagov să se răspândească rapid, prin copii manuscrise, în toate provinciile românești. De asemenea, în secolul al XIX-lea, textul acestei ediții a fost retipărit de patru ori.

 

[1] Pandele Olteanu (ed.), Floarea darurilor sau Fiore di virtù, studiu, ediție critică pe versiuni, după manuscrise, traducere și glosar în context comparat, Timișoara, Ed. Mitropoliei Banatului, 1992, p. 416.