Catalogul Tipariturilor Romanesti Vechi

DIMITRIE CANTEMIR, DIVANUL (IAȘI, 1698)

Conf. univ. dr. Gabriel Mihăilescu

Fiu al domnitorului moldovean analfabet Constantin Cantemir (1685-1693), domnitor el însuși pentru puțină vreme (1710-1711), Dimitrie Cantemir a fost – parcă prin compensație și printr-o revanșă a soartei – unul dintre cei mai erudiți cărturari ai timpului său, un fel de uomo universale al culturii românești vechi, autor al unei opere vaste și deconcertante prin varietatea ei. Divanul sau, cu titlul complet, Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea sau Giudețul sufletului cu trupul (Iași, 1698) este prima sa operă scrisă și tipărită. De altfel, dintre toate celelalte scrieri redactate ulterior în latină, română sau turcă nu a mai văzut lumina tiparului decât una singură, Sistemul religiei muhamedane, apărută, în traducere rusească, la St. Petersburg, în 1722.

 

Divanul este considerată a fi prima operă cu caracter filozofic a culturii românești. Într-adevăr, prin conținutul său, scrierea lui Cantemir arată ca un mic tratat de etică creștină împărțit în 3 părți. Prima este un dialog între Înțelept și Lume, adică între întrupările a două atitudini opuse față de lume și viață: una stoică și ascetică, cultivând disprețul față de lume și abținerea de la orice voluptăți lumești, asociată Înțeleptului, cealaltă, realistă și hedonistă, cu deschidere față de bucuriile vieții și față de plăcerile simțurilor. Bineînțeles, disputa este câștigată de Înțelept. A doua parte cuprinde argumente suplimentare aduse în slujba Înțeleptului, culese din Sfânta Scriptură sau din Părinții Bisericii. A treia parte este traducerea din latină a unei lucrări de morală creștină, despre cultivarea virtuților și combaterea viciilor, scrisă de un autor unitarian Andrea Wissowatius (unitarienii combat dogma Sfintei Treimi, proclamând existența unui Dumnezeu redus la un principiu unic).

 

Textul lui Cantemir este unul profund paradoxal, pentru că având o substanță doctrinară creștin-ortodoxă conservatoare, autorul nu se sfiește în același timp să citeze ca surse de autoritate și să folosească ca izvoare scrieri neortodoxe (sunt utilizate, între altele, scrierile stoicilor, ale unor autori catolici, pasaje din autorul persan Saadi, iar citatele din Biblie sunt luate din Vulgata, adică din traducerea sa latină) sau de-a dreptul eretice (cazul lui A. Wissowatius din care traduce în ultima parte a cărții sale). Cu toate acestea învățăturile morale vehiculate nu intră niciodată „în coliziune” cu cele tradiționale ortodoxe. Mai mult decât atât, autorul polemizează subtil cu doctrina unitariană, organizându-și cartea ca un omagiu adus Sfintei Treimi: împărțită în trei părți, precedată de trei prefețe (o dedicație către Antioh Cantemir, domnul Moldovei și fratele său, un cuvânt „cătră cetitoriu” și o epistolă a lui Ieremia Cacavela, dascălul său) și având trei titluri. Prin dezinvoltura cu care Cantemir îi primește în „divanul” (cu sensul vechi de „adunare”, „sfat”) său pe înțelepții lumii, indiferent de orientarea lor confesională sau religioasă, el poate fi socotit, pe bună dreptate, unul dintre cei mai de seamă cărturari umaniști români ai epocii vechi.

 

Dintre toate cărțile lui Cantemir, aceasta a fost cea mai frecventată și mai gustată de către cititorii epocii. Exemplare ale textului tipărit au fost identificate atât în Moldova și în Țara Românească, cât și în Transilvania. A fost, de asemenea, deseori copiată, prelucrată și rezumată în manuscrise aparținând secolului XVIII și  primei jumătăți a secolului XIX, ea căpătând astfel statutul unei cărți populare. Textul grecesc al Divanului a pătruns și în lumea arabă, avându-l ca traducător pe Athanasios Dabbas, patriarhul de Antiohia.