Catalogul Tipariturilor Romanesti Vechi

CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂȚĂTURĂ (IAȘI, 1646)

Conf. univ. dr. Gabriel Mihăilescu

Practica judecății în Evul Mediu românesc (sec. XIV-XVIII) se făcea fie după „obiceiul pământului” (dreptul nescris; rânduieli strămoșești transmise din generație în generație), fie după „pravilă” (dreptul scris; termenul însemna în limba veche „lege”), adică nomocanoanele (culegeri de reglementări juridice în care dreptul canonic sau bisericesc coexista alături de dreptul penal și cel civil) de obârșie bizantină. Dintre acestea din urmă, lucrarea cu cea mai veche atestare pe teren românesc și cel mai frecvent folosită, cu precădere în traducere slavă, a fost așa-numita Sintagma (1335) a bizantinului Matei Vlastaris. Cele mai vechi traduceri românești ale unor pravile sunt din secolul al XVI-lea și se găsesc în Pravila ritorului Lucaci (1581; păstrată în manuscris) și, respectiv, în Pravila, tipărită la Brașov, între anii 1560 și 1562, atribuită diaconului Coresi.

 

Pravila lui Vasile Lupu este primul cod juridic tipărit în limba română în Moldova. Perioada în care apare această legiuire este una de efervescență culturală atât în Moldova lui Vasile Lupu (1634-1653), cât și în Țara Românească a lui Matei Basarab (1632-1654). Cu câțiva ani înainte fusese tipărită, în Țara Românească, Pravila de la Govora (1640), iar, în 1652, va apărea la Târgoviște, Îndreptarea legii. Aceasta din urmă va prelua, în cuprinsul ei, cea mai mare parte din Pravila lui Vasile Lupu. Se realiza astfel o unificare legislativă nu doar între granițele unui singur stat, ci chiar pe teritoriul celor două țări române. În același timp, tipărirea în limba română a acestor pravile aducea cu sine o limitare a arbitrariului judecătoresc, dar și o creștere considerabilă a accesibilității acestor legiuiri în rândul populației. Nu în ultimul rând, titlul Carte românească de învățătură trebuie pus în legătură cu finalitatea didactică și formativă a acestor texte.

 

Pravila de la 1646 a fost tradusă din limba greacă de Eustratie Logofătul. Izvoarele folosite sunt, în primul rând, bizantine, dar și occidentale – ceea ce reprezintă o mare noutate pentru spațiul cultural românesc. Eustratie Logofătul a tradus, probabil după un intermediar grecesc, mai multe texte de legedintr-o lucrare în limba latină a jurisconsultului italian Prospero Farinacci (1544-1618).

 

Sancțiunile pentru diverse infracțiuni variau între „certarea cu bani” (adică plata unei amenzi) sau oprirea –  pentru un interval de timp – de la împărtășanie până la confiscarea averilor și purtarea gol prin târg (pentru cei prinși cu două „muieri”, adică pentru delictul de bigamie) și până la pedeapsa cu moartea în chinuri (celui care își ucidea propriul tată îi era tăiată mâna, apoi era tras pe ulițe legat de coada calului și, în cele din urmă, i se tăia capul, iar restul trupului era sfârtecat).

 

Pravila lui Vasile Lupu ne înfățișează un tablou incitant de obiceiuri și mentalități, uneori foarte deosebit de cel din zilele noastre, alteori surprinzător de apropiat. Cel ce fura de la păgâni urma să fie iertat. Evreului infractor i se îndulcea pedeapsa dacă trecea la creștinism. „Muierea” putea să ceară divorțul, dacă era bătută „cu vrăjmășie” (adică, „cu toiagul” și „să margă sânge”, dar nu și când era bătută cu pumnul sau palma). „Muierea” care-și  omora bărbatul și pe amanta acestuia, dacă o făcea pe loc, chiar în casa în care ar fi fost prinși asupra faptului, era absolvită de vină.

 

Pravila lui Vasile Lupu nu a mai fost reeditată în epoca veche. Ea a circulat însă și pe cale manuscrisă. În vremea lui Dimitrie Cantemir (aproape șapte decenii mai târziu), Pravila era încă în vigoare: „Dar, pentru că aceste obiceiuri nu sunt scrise și au fost adesea răstălmăcite de către judecătorii cumpărați și folosite ca să sprijine strâmbătatea, Vasile Lupu Albanezul, domn al Moldovei, în veacul trecut a pus oameni cinstiți și cunoscând legile țării să adune laolaltă toate legile scrise și nescrise, alcătuindu-se din ele un codice deosebit de legi, rămas și astăzi călăuza judecătorilor din Moldova pentru împărțirea dreptății[1].

 

[1] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. de Constantin Măciucă, trad. de Petre Pandrea, București, Ed. Tineretului, 1967, p. 178.