Catalogul Tipariturilor Romanesti Vechi

BIBLIA DE LA BUCUREȘTI (1688)

Conf. univ. dr. Gabriel Mihăilescu

Istoria traducerilor în limba română a textelor biblice cunoaște mai multe etape în vechea cultură românească (în care, încă de la începuturile ei, limba slavă veche era deopotrivă limbă liturgică, limbă de cancelarie domnească și limbă de cultură): mai întâi, se traduc în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din imbold reformat, Psaltirea, Apostolul, Tetraevanghelul, precum și primele două cărți ale Vechiului Testament (Palia de la Orăștie, 1582); apoi, de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, încep să apară noi traduceri (psaltirile lui Dosoftei - 1673,1680, Noul Testament de la Bălgrad – 1648, Evanghelia - 1682 și Apostolul - 1683) sub autoritatea Bisericii ortodoxe, ca răspuns adecvat la încercările de convertire a românilor ortodocși din Transilvania prin răspândirea cărților religioase românești de inspirație calvină. Punctul culminant al acestor evoluții din secolul al XVII-lea îl reprezintă publicarea primei ediții integrale în limba română a Bibliei, la București, în 1688, la sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino și sub patronajul acestuia.

 

Biblia de la București are la bază versiunea românească a Spătarului Nicolae Milescu (realizată prin anii 1661-1664, pe când era capuchehaie – adică ambasador – la Constantinopol al domnitorului Grigore Ghica) și care a fost revizuită, în principal, de frații Radu și Șerban Greceanu în vremea domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Traducerea Vechiului Testament s-a făcut după ediția Septuagintei (versiunea greacă a Vechiului Testament atribuită, după tradiție, unui număr de 70 de cărturari iudei) apărută la Frankfurt, în 1597. Pentru Noul Testament a fost revizuită traducerea românească apărută la Bălgrad (Alba Iulia), în 1648. Această primă ediție a Sfintei Scripturi este socotită îndeobște cel mai important eveniment cultural al secolului al XVII-lea românesc. Și aceasta din mai multe motive.

 

În primul rând, traducerea integrală a cărții fundamentale a creștinătății constituie un pas decisiv în lungul proces al introducerii limbii române în biserică. Biblia lui Șerban va fi folosită ca text de bază pentru majoritatea edițiilor ulterioare ale textelor biblice de până în secolul al XIX-lea, începând cu cele ale mitropolitului Antim Ivireanul. Textul Bibliei din 1688 va fi republicat, cu mici modificări, între altele, în ediția de la Blaj (1795) și în cea de la Buzău (1854-1856).

 

În al doilea rând, larga răspândire a acestei tipărituri pe întreg teritoriul locuit de români a făcut ca limba acestui text (având la bază graiul muntenesc, dar și cu unele particularități moldovenești) să funcționeze ca o primă formă a limbii române literare. „Biblia de la București a consacrat unitatea de limbă a românilor despărțiți politicește”[1].

 

În sfârșit, în al treilea rând, Biblia de la 1688 a pus în circulație un prim text filozofic al culturii românești: Pentru sângurul țiitoriul gând[2]. Este vorba de un mic tratat de filozofie morală, având ca temă ideea stoică a dominației patimilor omenești de către rațiune și care este ilustrată, între altele, pe larg prin rezistența eroică și refuzul de a sacrifica zeilor a celor șapte frați Macabei în fața făgăduielilor și a amenințărilor regelui sirian Antioh al IV-lea, cotropitorul Ierusalimului. Textul alcătuit în perioada elenistică de Pseudo-Iosephus (adică atribuit în mod eronat istoricului evreu Iosephus Flavius) a fost asimilat cu un apocrif biblic și a pătruns, ca A  IV-a Carte a Macabeilor, în unele ediții ale Bibliei (între care și în cea de la Frankfurt) datorate umaniștilor protestanți. Faptul că acest apocrif a fost selectat atât de către traducător, cât și de către editori în cuprinsul Bibliei lui Șerban, dovedește conștiința umanistă și largul orizont cultural al acestora deloc împiedicat de constrângeri dogmatice.

 

[1] Paul Miron, O nouă ediție a Bibliei lui Șerban, în Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688. Pars I. Genesis, Alexandru Andriescu, Vasile Arvinte, Ioan Caproșu et alii (ed.), Iași 1988, p. 6.

[2] Pentru istoricul acestui text și pentru importanța lui culturală, vezi Virgil Cândea, Tratatul „Despre rațiunea dominantă”, în vol. Rațiunea dominantă, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, p.172-214.