Catalogul Tipariturilor Romanesti Vechi

ANTIM IVIREANUL, ÎNVĂȚĂTURĂ PE SCURT PENTRU TAINA POCĂINȚEI (RÂMNIC, 1705)

Conf. univ. dr. Gabriel Mihăilescu

În istoria culturii și a literaturii românești, Antim Ivireanul – originar din Georgia (Iviria), episcop de Râmnic (1705-1708) și mitropolit al Țării Românești (1708-1716) – rămâne o figură de primă mărime: cel mai de seamă orator religios din Țările Române (prin culgerea sa de predici, Didahii) și, în același timp, ierarhul care a promovat, în mod hotărâtor, introducerea limbii române în Biserică, prin traducerea și tipărirea celor mai importante cărți ale cultului ortodox (Molitvenicul și Liturghierul – 1706, Octoihul – 1712, Ceaslovul – 1715, Catavasierul – 1715).

 

Acțiunea sa înnoitoare nu a rămas fără urmări, precum aceea a mitropolitului Dosoftei al Moldovei – care, de asemenea, începuse, cu câteva decenii în urmă, să traducă și să tipărească în limba română cărțile de slujbă –, ci a dat roade bogate: cărțile mitropolitului Antim vor fireluate și retipărite, mai întâi în Țara Românească, apoi în celelalte provincii românești, pentru ca, în vremea lui Constantin Mavrocordat (pe la 1740-1750), limba română să fie adoptată pe scară largă în bisericile românești.

 

Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței este, alături de Învățătură bisericească (1710) și Capete de poruncă (1714), una dintre broșurile compuse de Antim pentru educarea și îndreptarea preoților, și prima de acest fel din cultura românească.Aceste texte vor fi difuzate cu recomandarea expresă a ierarhului de a fi respectat întocmai textul lor[1]. Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței, lucrare de teologie practică,se adresează însă deopotrivă preoților și credincioșilor, având forma și structura unei predici extinse, în două părți. Prima dintre ele, cuprinde – în stilul elegant și clar al predicilor antimiene – expunerea pentru credincioși a celor trei componente ale pocăinței: căința sau „înfrîngerea inimii”, spovedania și canonul de ispășire („facerea canonisirei”).

 

Partea a doua, scrisă pentru preoți, prezintă mai întâi condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un preot pentru a fi duhovnic. De remarcat este că printre exigențele fundamentale în acest sens se numără învățătura și cultura teologică a preoților: „(preotul, n.n.) să fie împodobit cu carte și cu fapte bune, să priceapă sfintele cărți și canoanele besericii noastre”[2]. Sunt apoi trecute în revistă întrebările pe care duhovnicul trebuie să le pună credinciosului care se spovedește.

 

Cartea, de doar 25 de file, a fost tipărită la Râmnicu Vâlcea, în chiar primul an de episcopat al lui Antim Ivireanul și, în același timp, în primul an de funcționare al noii tipografii instalate acolo, în 1705. Tipăritura a fost subvenționată de Șerban Cantacuzino, fost mare paharnic.

 

Demn de observat este faptul că tema pocăinței va fi reluată mai târziu de Antim într-o predică inclusă în culegerea sa de Didahii: Învățătură asupra pocăinții. Surprinzător, pentru cine nu cunoaște opera marelui nostru orator, este că niciuna dintre formulările, citatele, comparațiile utilizate în broșura apărută în 1705 nu se regăsește în predica din Didahii. Unghiul de abordare este, de asemenea, diferit. La fel procedează Antim – adică mereu altfel! –  și cu alte predici, din culegerea sa, scrise pentru aceeași sărbătoare. Onestitatea, talentul său oratoric, vasta sa cultură teologică, mobilitatea spiritului său nu-i permiteau să se repete.

 

[1] Ștrempel, Gabriel (1972) Introducere, în vol. Antim Ivireanul, Opere, ed. critică de Gabriel Ștrempel, București, Ed. Minerva, pp. XXIX-XXX.

[2] Antim Ivireanul, op. cit., p. 357.